HECTOR BERLIOZ (1803-1869)
Perioada romantică
Născut în 11 decembrie 1803, în comuna La Côte-Saint-André, din departamentul Isère, situat sud-estul Franței, Louis-Hector Berlioz a fost un compozitor francez, din perioada romantică. Fiind fiul cel mai mare al unui medic respectat, recunoscut drept primul din Europa care a practicat acupunctura, era de așteptat din partea lui să urmeze cariera tatălui său. La 10 ani, pentru scurt timp, a fost înscris la o școală locală dar, apoi, a continuat studiile acasă, sub îndrumarea tatălui lui. Din acest motiv, muzica nu a reprezentat o materie importantă în educația pe care a primit-o. Tatăl său i-a dat instrucțiunile de bază pentru a învăța să cânte la flajolet (mic instrument asemănător cu flautul) iar mai târziu, a luat lecții de flaut și de chitară, de la niște profesori locali. Nu a luat niciodată lecții de pian și, de aceea, a fost întotdeauna nesigur la acest instrument. Totuși, Berlioz nu a avut regrete, spunând că, astfel, a fost salvat atât de tirania claviaturii, considerată de el foarte periculoasă pentru gândire, cât și de atragerea sa către armonia convențională. La doar 12 ani, Berlioz dezvoltă o pasiune pentru o vecină cu 6 ani mai mare, Estelle Dubœuf, care îi inspiră primele sale compoziții și care îi marchează toată viața. În 1821 Berlioz se mută la Paris și, la insistențele tatălui său, se înscrie la Școala de Medicină, din cadrul Universității din Paris. Oroarea și dezgustul pe care le simțea față de medicină și le-a înfrânt, din respect pentru tatăl său și pentru că prezența în Paris și alocația generoasă a tatălui îi permiteau să ia parte la viața culturală și, mai ales, muzicală a capitalei. Mergând la operă, care încă nu era dominată de opera italiană, împotriva căreia Berlioz face ulterior campanie, devine pasionat de lucrările compozitorilor francezi Étienne Méhul și François-Adrien Boieldieu, precum și de operele în stil francez ale unor compozitori străini, precum germanul Christoph Willibald Gluck și italianul Gaspare Spontini. În timp ce urma medicina, începe să viziteze Conservatorul din Paris și, până la sfârșitul anului 1822, îl abordează pe profesorul și compozitorul Jean-François Le Sueur, care acceptă să-i dea lecții private. În august 1823, Berlioz compusese deja câteva lucrări și își aduce prima din multele sale contribuții la presa muzicală, luând apărarea operei în stil francez, în detrimentul operei italiene. Deși se pare că nu aprecia această ocupație, Berlioz a fost nevoit deseori, din motive financiare, să scrie critică muzicală. În 1824 absolvă medicina dar părăsește domeniul, spre dezaprobarea părinților. Cu alocația mult micșorată și uneori suprimată, Berlioz are câțiva ani grei, din punct de vedere financiar. În același an, compune misa „Messe solennelle” pe care, după două reprezentații, pretinde că a distrus-o. În 1991, o copie a ei este descoperită în Belgia, de un profesor. În 1825-1826, Berlioz compune prima sa operă, Les Francs-juges, din care s-au păstrat doar fragmente, în special uvertura, ajunsă temă pentru concerte. În 1826, Berlioz este admis la Conservator. În același an încearcă să câștige pentru prima dată un mare premiu muzical din Franța, Grand Prix de Rome dar este eliminat din concurs. Tot în 1826, urmărește la Teatrul Odéon piesele lui Shakespeare și se alege cu o pasiune ce va dura toată viața, învățând chiar engleză pentru a-i putea citi operele în original. În 1828 are loc primul său concert. Deși este lăudat, sala este goală și Berlioz pierde bani. În 1830, compune cea mai renumită lucrare a sa, Simfonia fantastică, la a cărei premieră de mare succes se împrietenește cu Franz Liszt. În anul 1833, Berlioz se însoară cu actrița sheakespeariană de origine irlandeză, Harriet Smithson, muza sa, de care era îndrăgostit din anul 1826. Împreună au avut un fiu, Louis, care a murit de febră galbenă, în 1867. În 1854, Harriet moare. Căsnicia li se destrămase cu mulți ani înainte de decesul ei și Berlioz încerca să stea departe de casă, mergând în turnee în: Rusia, Austria, Ungaria, Boemia (regiune în Cehia), Anglia. Din 1841, Berlioz începe legătura cu mezzo-soprana Marie Recio care, la câteva luni după decesul Harrietei, îi va deveni cea de doua soție. În 1862, la doar 46 de ani, Marie moare subit. Mama ei, căreia Berlioz îi era foarte devotat, va avea grijă de el până la sfârșitul vieții lui. După o scurtă legătură cu o fată cu mult mai tânără, decedată și ea la doar 26 de ani, Berlioz, zguduit de evenimentele tragice din ultimii ani, o caută pe vecina lui de care se îndrăgostise când avea doar 12 ani, Estelle Dubœuf, acum văduvă de 67 de ani. O vizitează 3 veri la rând și îi scrie aproape lunar, până la sfârșitul vieții. În 8 martie 1869, la 65 de ani, Berlioz moare în casa sa din Paris. Este înmormântat în cimitirul Montmartre.
© https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Berlioz_ill05.jpg și text - https://en.wikipedia.org/wiki/Hector_Berlioz
Perioada romantică
Născut în 11 decembrie 1803, în comuna La Côte-Saint-André, din departamentul Isère, situat sud-estul Franței, Louis-Hector Berlioz a fost un compozitor francez, din perioada romantică. Fiind fiul cel mai mare al unui medic respectat, recunoscut drept primul din Europa care a practicat acupunctura, era de așteptat din partea lui să urmeze cariera tatălui său. La 10 ani, pentru scurt timp, a fost înscris la o școală locală dar, apoi, a continuat studiile acasă, sub îndrumarea tatălui lui. Din acest motiv, muzica nu a reprezentat o materie importantă în educația pe care a primit-o. Tatăl său i-a dat instrucțiunile de bază pentru a învăța să cânte la flajolet (mic instrument asemănător cu flautul) iar mai târziu, a luat lecții de flaut și de chitară, de la niște profesori locali. Nu a luat niciodată lecții de pian și, de aceea, a fost întotdeauna nesigur la acest instrument. Totuși, Berlioz nu a avut regrete, spunând că, astfel, a fost salvat atât de tirania claviaturii, considerată de el foarte periculoasă pentru gândire, cât și de atragerea sa către armonia convențională. La doar 12 ani, Berlioz dezvoltă o pasiune pentru o vecină cu 6 ani mai mare, Estelle Dubœuf, care îi inspiră primele sale compoziții și care îi marchează toată viața. În 1821 Berlioz se mută la Paris și, la insistențele tatălui său, se înscrie la Școala de Medicină, din cadrul Universității din Paris. Oroarea și dezgustul pe care le simțea față de medicină și le-a înfrânt, din respect pentru tatăl său și pentru că prezența în Paris și alocația generoasă a tatălui îi permiteau să ia parte la viața culturală și, mai ales, muzicală a capitalei. Mergând la operă, care încă nu era dominată de opera italiană, împotriva căreia Berlioz face ulterior campanie, devine pasionat de lucrările compozitorilor francezi Étienne Méhul și François-Adrien Boieldieu, precum și de operele în stil francez ale unor compozitori străini, precum germanul Christoph Willibald Gluck și italianul Gaspare Spontini. În timp ce urma medicina, începe să viziteze Conservatorul din Paris și, până la sfârșitul anului 1822, îl abordează pe profesorul și compozitorul Jean-François Le Sueur, care acceptă să-i dea lecții private. În august 1823, Berlioz compusese deja câteva lucrări și își aduce prima din multele sale contribuții la presa muzicală, luând apărarea operei în stil francez, în detrimentul operei italiene. Deși se pare că nu aprecia această ocupație, Berlioz a fost nevoit deseori, din motive financiare, să scrie critică muzicală. În 1824 absolvă medicina dar părăsește domeniul, spre dezaprobarea părinților. Cu alocația mult micșorată și uneori suprimată, Berlioz are câțiva ani grei, din punct de vedere financiar. În același an, compune misa „Messe solennelle” pe care, după două reprezentații, pretinde că a distrus-o. În 1991, o copie a ei este descoperită în Belgia, de un profesor. În 1825-1826, Berlioz compune prima sa operă, Les Francs-juges, din care s-au păstrat doar fragmente, în special uvertura, ajunsă temă pentru concerte. În 1826, Berlioz este admis la Conservator. În același an încearcă să câștige pentru prima dată un mare premiu muzical din Franța, Grand Prix de Rome dar este eliminat din concurs. Tot în 1826, urmărește la Teatrul Odéon piesele lui Shakespeare și se alege cu o pasiune ce va dura toată viața, învățând chiar engleză pentru a-i putea citi operele în original. În 1828 are loc primul său concert. Deși este lăudat, sala este goală și Berlioz pierde bani. În 1830, compune cea mai renumită lucrare a sa, Simfonia fantastică, la a cărei premieră de mare succes se împrietenește cu Franz Liszt. În anul 1833, Berlioz se însoară cu actrița sheakespeariană de origine irlandeză, Harriet Smithson, muza sa, de care era îndrăgostit din anul 1826. Împreună au avut un fiu, Louis, care a murit de febră galbenă, în 1867. În 1854, Harriet moare. Căsnicia li se destrămase cu mulți ani înainte de decesul ei și Berlioz încerca să stea departe de casă, mergând în turnee în: Rusia, Austria, Ungaria, Boemia (regiune în Cehia), Anglia. Din 1841, Berlioz începe legătura cu mezzo-soprana Marie Recio care, la câteva luni după decesul Harrietei, îi va deveni cea de doua soție. În 1862, la doar 46 de ani, Marie moare subit. Mama ei, căreia Berlioz îi era foarte devotat, va avea grijă de el până la sfârșitul vieții lui. După o scurtă legătură cu o fată cu mult mai tânără, decedată și ea la doar 26 de ani, Berlioz, zguduit de evenimentele tragice din ultimii ani, o caută pe vecina lui de care se îndrăgostise când avea doar 12 ani, Estelle Dubœuf, acum văduvă de 67 de ani. O vizitează 3 veri la rând și îi scrie aproape lunar, până la sfârșitul vieții. În 8 martie 1869, la 65 de ani, Berlioz moare în casa sa din Paris. Este înmormântat în cimitirul Montmartre.
© https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Berlioz_ill05.jpg și text - https://en.wikipedia.org/wiki/Hector_Berlioz