Genuri ale muzicii clasice
MUZICA ORCHESTRALĂ |
|
Pentru a înțelege pe deplin ceea ce reprezintă muzica orchestrală trebuie să înțelegem ce reprezintă orchestratia. Orchestrația este știința combinării instrumentelor unei orchestre, reprezentând îndemânarea prin care un compozitor ajunge să-și definească ideile muzicale, astfel încât aceste idei să poată fi interpretate de o orchestră, alcătuită din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta fiind componența unei mari orchestre simfonice).
SIMFONIA
|
Lucrare ciclică pentru orchestră, care are de regulă are patru părți (mișcări). Etimologia sa greacă (symfonia „acordare de voci”) trimite la noțiunile de simultaneitate și egalitate sonoră. Principiile de formă au fost stabilite de Haydn „părintele simfoniei clasice”. Cele patru părți sunt: sonata, liedul, menuet, sonata rondo.
POEMUL SIMFONIC
|
Muzica cu program (muzica instrumentală a cărei structură este determinată prin date extramuzicale inspirate din natură, literatură și arte plastice) are ca gen principal poemul simfonic. Acesta a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit această lucrare orchestrală ca fiind construită dintr-o singură mișcare, în forma de sonată, lied, rondo sau forma liberă.
UVERTURA
|
Uvertura – piesa orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentații de teatru muzical. Pentru a „deschide” drama, trebuia sugerată o ambianță propice ascultării atente a partiturii. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat în corpul lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un oratoriu). În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se integrează acțiunii dramatice, din care cântă anumite teme. Începând cu Beethoven autorul a 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru „Fidelio” (nici una nereușind să-l satisfacă pe deplin), uvertura își descoperă o reală autonomie și devine un gen practicat în mod obisnuit de compozitorii romantici. Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de muzică programatică.
CONCERTUL
|
Din latinescul „concertare”- „a lupta”, concertul poate fi definit ca principiu muzical de autonomie în unitate. În drama muzicală se singularizează una sau mai multe părți, însă, indiferent de varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generală a bucății muzicale. A evoluat din diferite forme de lucrări folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc și la sfârșitul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formată permanet din trei mișcări (repede-încet-repede). Compoziție muzicală pentru unul sau mai mulți soliști, acompaniați de orchestră, sau pentru orchestră, creând posibilitatea instrumentiștilor de a-și demonstra virtuozitatea în calitate de soliști. Concertul instrumental este o lucrare compusă pentru instrument solist și orchestră, care se structurează pe principiul a trei părși: allegro, andante, allegro.
SUITA
|
Cuvânt de origine franceză (suite), suita, ca gen muzical, reprezintă o „succesiune, urmare”, alcatuită din mai multe mișcări contrastante ca expresie, reprezentând primul gen muzical, în sens de ciclu, pe care îl cunoaște istoria muzicii. Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Suita constă într-o succesiune de mișcări de dans. Termenul necesită o precizare: dansul muzical nu trebuie să fie neapărat tradus coregrafic. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, suita dispare, fiind înlocuită de genurile de divertisment: casațiune, serenada. În secolul al XX-lea, au încercat să o readucă la viață mai mulți compozitori importanți: Debussy, Prokofiev.
MUZICA DE CAMERĂ
|
Muzica de cameră definea inițial muzica laică spre deosebire de cea religioasă. În zilele noastre, muzica de cameră definește muzica interpretată de formații instrumentale sau vocale restrânse. Forma de bază este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Există nenumărate miniaturi de acest tip, în special pentru flaut, oboi, vioară, violoncel și clarinet, având de obicei denumiri descriptive. Se pot defini și alte lucrări de muzică de cameră reprezentând structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioară, violă, violoncel), trio de pian (pian, vioară, violoncel), cvartet de corzi (2 viori, violă, violoncel), cvartet de pian (pian, vioară, violă, violoncel) etc..
MUZICA VOCALĂ
|
Muzica vocală reprezintă muzica destinată vocilor soliste, cu sau fără acompaniament (de obicei la pian), este cea mai veche formă muzicală, pentru că cel mai vechi „instrument” este vocea umană. Pentru oricine dorește să traseze o istorie stilistică a muzicii nu trebuie decât să examineze muzica vocală, pentru că orice compozitor demn de numele său a scris ceva care să implice vocea umană. În forma ei cea mai simplă, muzica vocală este formată dintr-o singură linie monodică. Aceasta definește originea muzicii corale, fără acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale, din ce în ce mai multe părți independente sunt adăugate gradual, limbajul muzical și structura devenind din ce în ce mai complexă. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a lucrărilor corale cu sau fără acompaniament au avut o bază religioasă.
OPERA
|
Acestă categorie muzicală definită pentru prima data în Italia, la începutul barocului (dupa 1600), deși variațiunile pe această temă au fost multe și variate, liniile principale au rămas în mod remarcabil nemodificate. Opera reprezintă o lucrare dramatico-muzicală, al carei text este în întregime cântat. Opera începe cu o uvertură sau preludiu care prezintă cadrul lucrării și chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral, interpreții îmbină arta scenică cu cea vocală, corurile și baletul completează uneori partitura. Acțiunea este împarțită în acte și scene. În cadrul acestora, principalele mijloace de exprimare sunt:
- aria solo, duet-ul, trio-ul;
- corurile pentru a permite unui grup mai mare să se alăture sau să comenteze asupra acțiunii;
- recitativele care se aseamănă cu conversația cântată, unde acțiunea de obicei se desfășoară într-un ritm mai alert înainte ca următoarea bucată să permită o contemplare mai aprofundată asupra lanțului de evenimente.